Dincolo de limite, desăvârșirea

There's a world out there and I wanna be in it
I got a life and I'm gonna live it!
Don't tell me the sky's the limit,
There are footprints on the moon. 
(Paul Brandt - "There's A World Out There")

Îl cunoașteți pe Dănuț? Mi-ar plăcea să îl știți deja de la alții. Nu, nu pentru că ar fi o vedetă. Nu cântă, nu dansează, nu e politician, nu e academician, nu e nici business man. A ales să fie ce știe el mai bine. E OM. Un om exemplar, aș zice eu, care sunt zgârcită rău la capitolul legat de complimente.

L-am cunoscut pe Dănuț vara asta și în câteva zile, fără să se străduiască, mi-a câștigat admirația într-o măsură cu mult mai mare decât cea în care au făcut-o alții punând la bătaie strategii și un arsenal de argumente.

Cum m-a câștigat? Prin naturalețe, prin omenie și FIRESC. E ciudat că până la urmă azi te surpinde în mod plăcut la cineva normalitatea. Asta a ieșit din sfera banalului și a ajuns să se înscrie în cea a excepționalului.

Dar mai bine, să vă zic așa, clar, despre Dănuț, că mă iau cu vorba și uit de unde am plecat. Dănuț e un om simplu, care locuiește într-un sat din Ialomița, alături de soția și fiica sa. De astă vară, Dănuț trăiește în niște condiții un pic (mai mult) diferite și, totuși, la fel. Ce înseamnă asta? Înseamnă că, după ce a căzut dintr-un copac în timp ce lucra pe lângă casă, a ajuns paraplegic. Adică nu își mai poate folosi picioarele. E greu să te întorci la viața de dinainte, cu toate sarcinile și responsabilitățile. Dar el a făcut-o. Asta îmi place mie la maximum când vine vorba de el. 

Să o lămurim un picuț cu paraplegia, pentru că nu știu dacă multă lume știe despre ce e vorba. Dincolo de inconvenientul major legat de mobilitate (să îi zicem așa, deși e mai mult decât un inconvenient), paraplegia asta aduce cu sine tot felul de complicații - și medicale, și sociale, și psihologice. Mulți au tendința să se supere pe viață, să fie deprimați și chiar să renunțe la tot când vine vorba de o schimbare ca asta. E radicală, trebuie să înveți să faci totul din nou – să te îmbraci, să te deplasezi, să ai grijă de tine, chiar să interacționezi cu alții trecând mai întâi tu însuți peste aparențe. E normal să fii dezorientat sau furios.

Și totuși, eu pe Dănuț nu l-am cunoscut așa. Colegii mei, care l-au văzut înaintea mea mi-au povestit despre el cum era un om gospodar și acum nu știe de unde să o ia de la capăt, dar că e ambițios și ei îi prevăd un viitor frumos și o recuperare rapidă. Dar na, nu îți poți forma o părere doar așa, dându-le crezare altora. Mă făcuseră, totuși, curioasă și voiam să aflu și eu cine e omul ăsta. Și s-a întâmplat într-o tabără de recuperare activă.

Ce sunt astea? Sunt niște tabere organizate de Motivation, în care instructori în scaun rulant îi învață pe cei cu mai puțină experiență, cum să trăiască independent, deși stau într-un scaun rulant. Fac asta prin instruire teoretică despre subiecte de interes legate de complicații medicale, sexualitate, poziționare corectă în scaun, drepuri și obligații și, bineînțeles, prin demonstrații practice și exerciții pentru deplasare în scaun, depășit obstacole, urcat și coborât rampe. Nu pare așa mare lucru, la prima vedere, dar există destule aspecte la care puțini oameni care nu sunt în situația de a folosi un scaun se gândesc.

Revenind. Dănuț venise în tabără. La început, când i-am povestit noi ce se face acolo, chiar a insistat că vrea să ajungă. Voia să învețe. Acasă îl ajuta soția și lui nu îi convenea deloc. Cum? El e bărbat în casă, el trebuie să aibă grijă de Gabriela și de fiica lor, nu invers. Plus că el e fierar. Sătenii au și ei nevoie de o potcoavă la cal...la cine să se ducă? Nu se poate așa, oamenii ăia se bazează pe el. Deci el trebuie să învețe să fie independent și vine negreșit în tabără. Mare ne-a fost mirarea, dar și entuziasmul. Cam greu acceptă unii ajutorul nostru, cu reticență, cu teamă, ca și cum ar primi lucrare de control în tabără.

Și a venit. Și a învățat, zic eu, mai mult decât toată lumea. Și mai rapid. Nu îmi venea să cred cât de repede punea în aplicare ce îi spuneam eu și colegii mei. ”Dănuț, nu e bine, mâinile mai în spate” și n-apucam să clipesc și erau la locul lor. ”Dănuț, apleacă-te un pic, să poți urca rampa.” Și era deja în capăt. La un moment dat, după ce instructorul lui l-a învățat cum să se așeze din scaun în pat, a făcut asta de unul singur și printr-o mișcare greșită, s-a așezat pe lângă pat, direct jos. Dar fiindcă ciocănea la ușă cineva, a făcut el ce-a făcut și s-a urcat în scaun de acolo, ca să îi răspundă omului. Ne-a zis că na, îi era și rușine să nu se descurce, când îi vedea pe alții mai tineri și mai firavi cum se străduiesc și cum fac toate lucrurile de unii singuri, fără ajutor.

Ei și uite-așa a ajuns el acasă și le-a arătat celor de acolo ce a învățat. A speriat-o un pic pe soția sa când s-a ridicat pe două roți și a trecut un prag mai înalt. A repetat zilnic ce a învățat. Găsește tot timpul soluții. Dacă i-a trecut lui prin minte să se lege de un copac, nu de alta, dar să aibă stabilitate cât potcovește caii. Ei, vă mirați că face asta? Păi cum să nu, dar caii ăia nu trebuie și ei potcoviți. Doar el era fierarul satului și până acum. Doar nu o să lase un diagnostic să strice ce a clădit el într-o viață. Nu, nu. Nici familia, nici reputația lui de om gospodar, nici prieteniile cu vecinii pe care le întreține cu vizite și discuții lungi despre tot felul de subiecte.

Și uite-așa și uite de-aia mie mi se pare că Dănuț este într-adevăr un om cu desăvârșire. E o categorie la Gala Persoanelor cu Dizabilități care se numește așa și la care noi l-am înscris. Dacă îl votați până pe 24 noiembrie, va câștiga premiul de popularitate. El nu v-ar cere asta pentru el și nici eu nu v-aș cere-o dacă ar fi vorba despre mine. Așa că v-o cer eu pentru el. 

Link-ul este ăsta și după ce apăsași butonul de vot, trebuie să confirmați, accesând un link primit pe mail, în Inbox sau în Spam.

Pentru mine, desăvârșirea rezidă în autenticitate. Și dacă nici el, care a fost atât de natural în toate etapele, care s-a comportat atât de calm și a luat totul cu ”binișorul” doar pentru că i s-a părut firesc ca viața lui post-accident să fie la fel ca viața lui de dinainte, fără să fugă de vreo responsabilitate sub pretextul dizabilității...Dacă nici el, ziceam, atunci cine mai e om cu desăvârșire și de ce?

P.S. Mă oftic foarte tare pentru că nu pot să cuprind în cuvinte admirația mea pentru omul ăsta. Au mai scris alții despre el și poate au făcut-o mai bine, aici.

Hai, îl votăm și noi pe Dănuț? :)