Hey, God,
Tell me what the hell is going on! (Jon Bon Jovi)

Era cândva pe hi5, această fascinantă reţea de socializare, un câmp legat de perspectiva asupra religiei şi printre variantele de răspuns era spiritual but not religious. Pe aia am completat-o şi eu. Mi s-a părut că surprinde bine diferenţa dintre spiritualitate şi religie, că anulează opinia aia greşită conform căreia spiritualitatea ar exista doar prin religie, ar fi un element al ei, parte integrantă.

M-au întrebat la vremea aia câţiva prieteni ce confesiune am, de ce o păstrez sub acoperire. Adevărul e că nu-s chiar o practicantă a ritualurilor de tip religios. Nu mă înţeleg cu preoţii. Nu înţeleg ce înseamnă să-ţi întorci faţa către Dumnezeu, mai ales când întoarcerea asta se petrece în situaţii-limită, când e însoţită de panică şi disperare. Nu înţeleg de ce Dumnezeu e refugiul. Mi se pare că toată ideea asta a determinismului instigă la resemnare, dincolo de eludarea resonsabilităţii. Asta e, îmi accept soarta. La urma urmei, aşa a vrut Dumnezeu..

Îmi place filosofia din spatele religiei, dar nu mă pot baza pe Dumnezeu. Nu am timp să aştept ca el să transforme tot răul în bine şi nu aş putea să îi mulţumesc pentru asta, nici dacă ar face-o. De ce? Pentru că dacă totul ar depinde de el, ar însemna că şi răul ce se doreşte a fi schimbat e tot creaţia sa.

Plouă atât de frumos că aş evita să adorm..

Oare câţi oameni adorm de tot în clipa asta? Câţi şi-or da ultima suflare cu gândul la visurile pe care nu au apucat să le ducă la sfârşit?

Crezi că Dumnezeu ştie?

Eu zic nu. Eu cred că Dumnezeu şi-a luat concediu.

Nu-mi zice că vorbesc prostii. Dacă e la locul de muncă e cu atât mai grav. Ar trebui să îşi dea demisia. Motivul? Incompetenţă în realizarea sarcinilor de lucru.

"I swear I'm gonna live forever

Tell my maker he can wait!" (Jon Bon Jovi, Santa Fe)

Ştiu o groază de oameni care au cancer. O groază. Toţi fac tratamente, sperând că vor învinge boala. Stau prin spitale, urmează tratamente din cărţi de succes ale celor care s-au vindecat, mănâncă tot felul de plante cu nume ciudat, iau pastile de diverse forme şi culori, stau întinşi pe n-şpe feluri de mese de tratament, la iradiere, la chimioterapie, se lasă studiaţi, sunt dispuşi să fie cobai, doar-doar or avea vreo şansă...

Toţi speră. Încearcă. Vor. Dar puţini ştiu sigur că vor reuşi.

Andi Teodoroiu ştie. I s-a spus clar că un transplant de ficat îl va ajuta.

Cine e Andi? Un tânăr de 25 de ani, din Ploieşti, absolvent de Politehnică. De 12 ani joacă baschet. De câteva luni e diagnosticat cu ciroza hepatică virusală HBV compensată, hepatocarcinom de lob hepatic stâng şi tromboză de venă portă stângă. Asta înseamnă cancer. Cum s-a ajuns în această situaţie scrie aici. Şi aici.

Oricât de adaptabil ai fi, nu îţi poţi schimba stilul de viaţă de la o zi la alta, chiar dacă factorul perturbator e o boală. E greu să stai departe de pasiunile tale. E trist ca din actor să te transformi într-un simplu spectator. Totul e cu mult mai dificil când e vorba de un tânăr energic, dinamic, care râde mult.

Şansa lui Andi e un transplant de ficat în Germania, care costă 100 000 de euro.

Banii nu înseamnă viaţă. De obicei. În acest caz însă, banii o pot menţine.

Acestea sunt conturile dechise pentru ca transplantul să se poată face:

CONT LEI: RO72BRDE300SV19654493000

CONT EURO: RO89BRDE300SV81627453000

Pe 1 Aprilie, în Irish Pub din Ploieşti are loc un concert caritabil pentru Andi, de la orele 20:00. Fii acolo!

Dacă încă nu ştii pentru cine să vii sau de ce, uită-te la asta, el e Andi:

Refuz să cred că boală nenorocită te poate transforma din coordonator de joc într-un simplu pion.

Relationship status: widowed

I was in a relationship, we moved to being engaged, finally we got married, but my partner decided it was complicated, so he suggested each of us should go back to being single again. So I decided widowed sounded better than dumped/divorced.

 Există o temă asupra căreia meditez de ceva vreme şi tot nu reuşesc să înţeleg semnificaţia ei profundă. Sunt limitată, recunosc. E vorba despre schimbarea statutului relaţiei şi nu oricum, ci online.

În ultima vreme, de fiecare dată când îmi accesez pagina de facebook sunt asaltată de actualizări de tipul X nu mai e într-o relaţie, e singur. Trist, ce să zic.. Dar, hei, ziua următoare, cel mult peste două zile, acelaşi X e din nou implicat până peste cap într-o relaţie. Sau, mai serios, logodit.

Să fac o schemă a ceea ce (nu) înţeleg eu din aceste schimbări frecvente ale statutului relaţiei în rândul tinerilor din ziua de azi.

În primul rând, deduc că să fii singur e o uşurare, e ceva care te  aduce cumva la viaţă, ceva ce simţi nevoia să ştie toata lumea: Am scăpat în sfârşit de ăla/aia!!! Contactaţi-ma! Acum sunt disponibil/ă, e momentul!  Dacă nu ar fi aşa, omul ală ar sta şi ar analiza relaţia: ce a fost bine, ce a fost rău, cât de tare îl afectează despărţirea. Eventual şi-ar face şabloane de tăiere a venelor în carouri, pe motiv de suferinţă profundă. Sau, mă rog, a tăierii venelor ex-partenerului, nu? Adică prima grijă a unui om imediat după ce se desparte de cineva nu e în mod normal fix aia de a se loga pe contul de FB, Hi5, Netlog etc. şi de a face cunoscută unei lumi întregi schimbarea profundă, PROFUNDĂ zic, din viaţa lui.

Apoi, mai e un element care, în funcţie de ce beau, fie mă amuză, fie mă enervează.  Anume like-urile alea la schimbarea statutului (sau comentariile, când opţiunea de like  nu există) venite din partea foştilor parteneri. Adica X nu mai e într-o relaţie cu Y. E singur. Şi ghici cui îi place asta? Ia, ia! Ei, unde ţi-e intuiţia? Lui Y, evident!! Şi mă întreb, dacă ţi-e dragă această schimbare, de ce nu ai făcut-o mai demult? Sau de ce peste două zile îmi apare mie pe pagina de start, ca actualizare, reluarea relaţiei tale cu X?

Am mai remarcat formularea X e într-o relaţie şi e complicat. De ce complicat? Îţi cam limitează posibilităţile de agăţat online, aşa-i? Pune-ţi singur. Ah, nu poţi, că tânăra speranţă de lângă tine are şi ea cont pe site-ul ăsta. Da, mai bine lasă complicat, fă-l/ fă-o să creadă că termenul se referă la frământările sufleteşti pe care ţi le induce relaţia.

 Nu înţeleg de ce oamenii se tot chinuie să îşi completeze rubrica asta, care oricum e opţională. Nu înţeleg de ce revin asupra ei atât de des. Ar trebui să fie un număr maximum de modificări ale statutului relaţiei pe an. Cam 3 posibilitîţi de modificare mi s-ar părea suficiente. Adică, eu înţeleg că nu toată lumea se implică în relaţii de lungă durată, că există tot felul de incompatibilităţi, că mulţi nu îşi doresc constanţă, dar chiar aşa să se joace la setarea aia?

 Mi se pare imatur să tot schimbi aşa.

 Şi mi se pare că toate site-urile de socializare se transformă în site-uri matrimoniale. Nu e normal. Mai sunt oameni care intră să îşi vadă prieteni, cunoştinţe plecate pe alte meleaguri, să mai citească un articol recomandat de cineva, să vadă ce evenimente se mai organizează. Mai sunt, da. Dincolo de cei care îşi fac cont spre a expune public o listă de gusturi personale, pentru ca cei care îşi caută partener online să facă mai uşor selecţia. Adică, ia să vedem: asculţi Lady Gaga, te uiţi la emisiunea lui Bote, îţi plac filmele care-mi plac, ai 1,70 m ..hm, aş zice că suntem compatibili...ia să vedem ce date de contact îmi pui la dispoziţie? E uşor, se economiseşte timp, nu mai e nevoie să te duci la cine ştie ce întâlniri ca să afli lucrurile astea...

Poate sunt o insensibilă, poate sunt chiar scârbă, dar hei, măcar eu nu plictisesc pe nimeni cu (pseudo)dramele mele sentimentale.

De ce să mergi mai departe? (I)

Half the world is sleeping while the other half dreams.

Goo Goo Dolls - "Can't let it go"

Toţi avem momente proaste. Şi eu, şi tu, şi cel mai bogat om din lume, şi cel mai frumos..toţi.

Azi un moment prost, mâine o jumătate de zi, poimâine - dezastru.

Şi ajungem la limită. Asta e atunci când nu mai vrei să te trezeşti să te duci la job, la facultate, la piaţă, unde ai treabă.

Când ţi se pare inutil să mănânci şi ţi-ai petrece toate zilele rămase dormind sau cu ochii în tavan.

Când vrei să dispari dintr-o dată ca şi cum părticica aia din sufletul universal nu s-ar fi materializat niciodată în trupul tau imperfect. Să nu ştie nimeni că ai fost.

Şi zici "nu mai vreau!", " nu îmi mai pasă!",  "goodbye, cruel world!"

Atunci şi fix atunci e momentul să îţi aduci aminte de sfatul lui Johnnie Walker. Keep walking!

Şi dacă te simţi epuizat de lumea asta rea şi absurdă, chinuie-te să îi dai peste nas. Keep crawling!

Nu poţi să alergi, mergi! Nu poţi să mergi, târăşte-te! Într-un fel sau altul ajungi la ţintă. Pentru că mereu e o ţintă, un vis, ceva care să te facă să vrei te dai jos din pat dimineaţa.

Visurile tale de aşteaptă. Depinde de tine să ajungi la ele. Nu zice nimeni că într-o viaţă ai timp să le duci la capăt pe toate. Ia-o în ordine. Începi.

Sună clişeic, da. Dar serios vorbind..până la urmă ce rămâne? CE? Nimiiiiic! Nimic!

Să mă scutească melancolicii cu "să plantăm un pom, să facem o casă şi da!!! un copil.". Astea nu te ajută la nimic, eventual îţi asigură confort material şi îţi cresc self-esteem-ul...ai plantat un pom. Seamănă fiica-ta cu tine..

Şi revin, dacă nu rămâne nimic, dacă viaţa se scurge într-un ritm incontrolabil şi până la urmă tot la final ajungem, de ce să nu încercăm să o trăim frumos? Cu mai puţine lamentări, cu mai multe ambiţii. Cu mai puţină lene, cu mai multă perseverenţă. Cu visuri nebune şi ciudate care să consume energie. Multă energie!!

Keep crawling!